luni, 26 ianuarie 2015

Din timp în timp

Ne mai ajunge timpul? În primul rând pentru ce să ne ajungă timpul și în al doilea rând de ce să ne ghidăm după timp? Nu o să mă întreb ce este timpul fiindcă nu mă interesează. Am încercat să aflu de la fizicieni, dar oricât de docte ar fi teoriile lor, pe mine nu mă conving. La fel ca toți oamenii, și ei sunt la fel de neștiutori, pot să îmi înșire la cifre cât or vrea, tot cred că nu știu nimic. Să zicem că totuși, de dragul discuției, timpul este o convenție creată de oameni pentru oameni, iar această convenție dispare atunci când mori, fiindcă atunci dispare timpul cunoscut și intri în altceva. Sau atunci când nu îți mai pasă și începi să trăiești fără a mai ține cont de ceas. Dar pentru asta e nevoie să înțelegi ceva din tine și din lume și să poți să te rupi de ritmul nebun care conduce societatea omenescă în ultimele decenii. Și de aici începe discuția despre timpul care anunge sau nu. 

Încep să cred din ce în ce mai mult că nu sunt un om al timpului meu. Nu mă interesează aproape
deloc ce se poartă, care sunt tendințele și nici nu mă entuziasmez atât de mult în fața tehnologiei sau a aparențelor. În vreme ce oamenii din jurul meu discută despre telefoane de ultimă generație și stau cu orele prin magazine pentru a își găsi o bluză, eu mă gândesc la cu totul altceva. Nu zic, mă țin la curent cu ce se întâmplă și pot să discut, de dragul conversației, despre noutățle zilei, însă alte lucruri îmi ocupă mintea cu adevărat.  Aș putea să scriu despre aceste lucruri. Din păcate, îmi dau seama că o astfel de gândire nu este deloc pragmatică și fac din ce în ce mai greu față lumii în continuă mișcare. Nu reușesc să înțeleg unde se duce și de ce se grăbește. Îmspre ce merg toți oamenii cu așa mare viteză? 

Mă gândesc cu oroare la posibilitatea de a îmi face un credit, că tot se vorbește despre criza francului
elvețian, și îmi dau seama că nu cred că mi-aș face vreodată așa ceva. Nu că aș avea posibilitatea acum sau peste o vreme, fiindcă nu mă dau nici banii afară din casă și nici nu umblă angajatorii după mine să îmi dea vreun job bine plătit, dar în general nu mi-aș face un credit la care să plătesc 30 de ani. Mi se pare un coșmar să plătești toată viața un credit, să ai mereu grija că dacă nu plătești câteva luni sau un an, îți poți pierde casa. Îi înțeleg perfect și îi admir pe oamenii care pot face asta și se descurcă, e ncesar să ai un loc al tău, dar e și o mare responsabilitate. Poate cu timpul o să am alte idei, însă acum, fiindcă am unde să dorm și să îmi țin cărțile, nu mă gândesc. 

Oricum, aș avea nevoie de un venit constant și sunt vremuri grele pentru absolvenții de Litere. Zilnic intru pe toate site-urile de profil unde îți poți găsi un job și din an în Paște mai cade câte un anunț care să aibă o vagă legătură cu arta, scrisul, comunicarea. Literatură în niciun caz. Sunt puține locuri unde poți scrie despre literatură și ești si plătit. Și cum ajungi acolo? Cum ajungi să lucrezi la o mare revistă sau la un post de televiziune? E de ajuns să fii bun, citit și pus pe treabă sau e nevoie de „sfori” si de „PCR” (pile, cunoștințe, relații)? Cred că a doua variantă este cea mai plauzibilă, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să fie îdeplinită și prima variantă. E nevoie să fii bun, dar îți trebuie și un mic ajutor.

E nevoie de cineva care să te ajute să îți vinzi timpul (8-10 ore pe zi) fiindcă altfel ajungi să îți petreci timpul gândindu-te cum să îți vinzi timpul. Și nu mai ai timp să îți folosești timpul pe care îl ai din belșug făcând ceva care să te ajute în timpul ce va veni, fiindcă tot timpul te gândeși la ce să faci peste un timp. Cât o fi ceasul?

2 comentarii: