joi, 5 martie 2015

Vine, vine primăvara cu astenia ei cu tot!

Sunt sigur că acum 100 de ani nu exista astenia de primăvară, sau dacă exista nu prea era luată în seamă. Trecerea de la iarnă la primăvară, apariția luminii orbitoare sau lăsarea cărnii de porc la borcan și mâncatul de legume erau lucruri absolut normale. Dar normală era și munca fizică. Omul nu avea timp de depresii și slăbiciuni, la țară începeau aratul, greblatul frunzelor, curățarea copacilor sau ce se mai făcea pe acolo, iar orașul se dezmorțea, se deschideau prăvăliile și se mătura trotuarul de balega de cal strânsă peste iarnă. Puțini își permiteau moftul de a fi triști fără motiv, poate vreo fătucă cititoare înrăită de foiletoane de amor. Oamenii nu se grăbeau și nu băgau chimicale în ei până amețeau ficatul. Acum nu mai știe săracul cum arată o mâncare naturală și saltă de bucurie când îi dai o țuică de prună făcută la cazan în dosul curții. Sau poate era și pe atunci astenia, cine mai știe, dar sigur nu era la fel de generalizată ca acum. În orașul acesta nimeni nu e fericit! Toți se târăsc prin metrouri și pe străzi de parcă le-ar fi luat Dumnezeu toată bucuria din lume. Puștii ce se mai distrează, mai trag și ei cu ochiul la o fustiță scurtă, iar puștoaicele au și ele motiv să-și scoată cățeii la plimbare prin parcuri. Dar în rest oamenii sunt răciți sau astenici. 

Pe mine m-a lovit din plin, m-a zombificat. Nici nu m-am sculat bine de pe patul de gripă că m-a izbit o lehamite de viață, de lumină, de citit, de orice. Mă trezesc mai obosit ca Oblomov și am sufletul mai mort ca mușterii lui Gogol. Nici alcoolul nu ajută, nici nu îmi vine să mă ating de el și nici filmele nu merg, fiindcă îmi fuge privirea. Dragostea mai ajută, altceva nu prea. Citesc trei pagini dintr-o carte și îmi dau seama că n-am priceput nimic și parcă nu-mi vine a crede că sunt chiar atât de prost, parcă pricepeam sensul cuvintelor pe vremuri. La început m-am speriat, am zis că cine știe ce boală ascunsă am și gata, mă curăț în câteva zile (încă n-am exclus posibilitatea asta), până ce m-a lămurit nea Google cum stă treaba: cică dacă n-ai chef de viață, ești obosit, ai băga somn nelimitat, ți se întunecă privirea și nici nu te mai încântă nimic atunci ești astenic. Fuga la doctor sau bagă vitamine, bea apă și mănâncă morcovi și varză, ia lăptișor de matcă și mai fă și tu un sport ceva! 

Evident, am dat peste aceste articole prin revistele de femei și cică domnițele ar fi mai predispuse la tristeți primăvăratice. Nu știu ce să zic, poate partea mea feminină e mai dezvoltată fiindcă eu mă plâng mai rău decât trei femei la un loc și mă perpelesc mai rău ca ele. Cert e că nu e bine! E o stare dată dracu și chiar dacă știu că o să treacă și mai știu că lumina e mai bună când e de la soare și nu de la bec, efectele ei sunt puternice. Zilele astea am mai ieșit din casă, am stat prin parcuri și pe străzi, am mâncat mai bine și încep să-mi revin ușor-ușor, dar tare aș vrea să treacă și să îmi văd de viață! Sunt multe de făcut și oboseala pe bune că nu ajută! 

Voi ce faceți când vă lovește blegeala? 

4 comentarii: