vineri, 29 mai 2015

Despre o lansare cu „Umbre”

Unul din momentele pe care le-am așteptat încă din copilărie a fost momentul când o să am eu cartea mea, scrisă de mine, cu numele meu pe ea, publicată și aflată pe un raft dintr-o librărie. Evident, imaginea aceasta s-a schimbat radical de-a lungul anilor, pe măsură ce am început să cresc și am aflat, chiar din interior, cum stă de fapt treaba cu publicatul unei cărți, mai ales în România. Dacă la sfârșitul copilăriei mă vedeam dând sute de autografe, primind scrisori (încă nu avea nici măcar un calculator, bașca telefon mobil sau alte cele) de la cititori (sau mai ales cititoare, fiindcă îmi apăruseră primele instincte erotice, naive și inocente) sau apărând la televizor, mai apoi visam că o să mi se vândă cartea în mii de exemplare, că se va scrie despre ea prin toate revistele, că va fi tradusă și copiii copiilor mei vor învăța despre mine la școală. Toate aceste vise s-au atrofiat cu vremea, dar visul de a avea o carte publicată a rămas. 
Și iată că s-a întâmplat acest fapt, mult mai târziu decât speram, dar s-a întâmplat. Am cartea acasă. Există și pe rafturile librăriilor, ba chiar și pe rafturile unor cititori, unii cunoscuți alții nu și ce mai pot spera acum este ca ea să trezească ceva în cel care o citește. Nu cred că cel care scrie nu are în minte un cititor ideal. Al meu este cel care înțelege ideea volumului și căruia măcar un poem îi spune ceva cu adevărat. Bineînțeles, îmi doresc ca ea să fie primită bine de critică sau măcar să primesc câteva mesaje de la oameni care au citit-o și cărora poate le-a și plăcut, dar departe de mine gândul că voi fi o celebritate peste noapte sau că mă voi îmbogăți. Nici la premii nu sper, cu toate că m-ar bucura, nici nu îmi mai doresc să fiu prin cărțile de școală. 

Mi-am dorit de la început să debutez cu poezie. Mulți m-au sfătuit să nu fac asta, să scriu proză, dar eu am insistat că vreau poezie. E un motiv care ține de structura mea interioară și pe care nu știu cum să-l descriu și nici nu vreau. Între timp am început să scriu mai multă proză, dar va mai fi mult până când va apărea un volum de povestiri sau un roman, în primul rând pentru că vreau ca „Umbrele” să aibă un destin și să se epuizeze (tirajul, evident, dar nu știu dacă se va întâmpla asta) și în al doilea rând pentru că nu am niciun proiect gata. Și nici nu am mai scris în ultima vreme nimic. În schimb, am citit mult și am citit cărți bune, și e de ajuns momentan. M-am și angajat, nu pe cine știe ce post, dar ceva plăcut, ceva ce îmi doream și care îmi oferă o doză de libertate la care nu vreau să renunț vreodată. Nu vreau sclavie plătită bine. 

Fiindcă au trecut câtva zile bune de la lansare pot să spun câteva cuvinte. Au venit mulți oameni,
majoritatea prieteni pe care m-am bucurat să îi văd, dar și persoane necunoscute, iar asta înseamnă că oamenii au aflat totuși de carte și le-a plăcut îndeajuns încât să o cumpere și să vină la lansare. Ani de zile am mers la târguri de carte și am participat la zeci sau sute de lansări. De abia acum m-am aflat în postura celui care se lansează (nu pe orbită, ci în cuvinte) și recunosc că e plăcut. Dar nu vreau nici să mă las înșelat de drogul acesta, fiindcă știu că e doar o iluzie. Mă bucur de el cu moderație, mă emoționează și mă încântă, dar nu îi dau o mai mare importantă decât are de fapt. O carte în lume, o carte de poezie mai ales, înseamnă în primul rând ceva pentru autor și pentru o mână de oameni. E un act intim împărtășit cu câțiva oameni, puțini, care citesc poezie. 

Oricum, a fost o lansare bună, a fost un succes din punctul meu de vedere, iar Ciprian Burcovschi, Marius Surleac și Cristina Nemerovschi au spus lucruri adevărate și frumoase despre poezia mea și m-am bucurat să văd și să aud asta. Nu mă interesează decât cei care au înțeles ceva, care au depus un minim efort. Mie mi-a luat ani buni să scriu cartea asta, să o rescriu și să îi dau forma asta bună sau rea și mă aștept ca omul care o citește să-i acorde timpul necesar, timpul lui, fie că e o oră sau 15 minute, dar el să fie acolo. Eu onorez fiecare carte pe care o citesc, mă afund în ea și mi-aș dori ca asta să se întâmple și cu „La o țigară cu umbrele”.

miercuri, 20 mai 2015

Lansare de „Umbre”





Prima mea carte a apărut! Aștept momentul acesta de pe la 12 ani când am scris prima poezie într-un caiet de școală. Au urmat apoi vreo alte 7 caiete care nu vor vedea niciodată lumina tiparului, poate doar postum. Dar între timp am mai scris și, iată că, după lupte seculare care au ținut câțiva ani, am în brațe primul meu volum de poeme. Am emoții, sunt bucuros și sper să fie citită.

Până una-alta vă invit la lansare:



Duminică, 24 Mai, de la ora 13:30, în cadrul Bookfest - Salonul Internațional de Carte are loc lansarea cărții de debut a lui Ion-Valentin Ceaușescu ( Val Ceau), volumul de poeme „La o țigară cu umbrele". Lansarea va avea loc în Pavilion C2, la standul Editurii Herg Benet Publishers.

Vor vorbi oameni, se vor citi poeme, se vor da autografe, autorul va sta apoi la o cafea și o țigară cu voi. Nu uitați să vă aduceți umbra!

- aici este pagina evenimentului

luni, 11 mai 2015

Trailer la Umbre

Foarte curând o să apară prima mea carte, un volum de poeme care poartă titlul „La o țigară cu umbrele”, la Editura Karth, imprint Herg Benet, cu o prefață de Gabriel H. Decuble. Până una-alta vă las cu un trailer emoționant realizat de Ciprian Burcovschi și Adrian Berinde.



later edit: cartea a aparut deja si poate fi comandata de cine vrea, cine pofteste, aici. curând va fi și în librării.
dacă vreți să vă faceți o impresie puteți să citiți aici câteva poeme.

joi, 7 mai 2015

Normal

Nici nu ninge nici nu plouă în societatea românească. E ceață. Vremea e călâie. Nu se întâmplă nimic ieșit din comun fiindcă accepțiunea termenului de „comun” nu prea se mai aplică la noi. Lucruri care ar trebuie să nu fie comune au ajuns să fie banale. Cui îi mai pasă atât de mult că mai intră un politician la închisoare? E ceva comun, oamenii de abia așteaptă să zică: „Să intre toți, așa ar fi normal, sunt niște hoți!”. O femeie ia bătaie în autobuz? Eee, na, dar ce, nu s-a mai auzit? „A meritat-o”, vor zice unii, „dar ce te miri, se întâmplă mereu așa ceva”, vor zice alții. Eu merg cu metroul, acolo e mai curat, dar nici sub pământ nu scapi de proști. 

Mai deunăzi ocupase un bețiv un întreg compartiment. Asculta manele la un telefon, manele vechi, „de calitate”, și juca de unul singur ca personajul lui Rebreanu din Ciuleandra. Și chiuia și mai bea un gât de bere și mai întreba câte o femeie dacă „nu vrea pulă de Pantelimon”. Femeile, mai timide de felul lor, au refuzat și s-au cărat în alt compartiment. Și bărbații o dată cu ele. De abia după vreo 3 stații s-a găsit un paznic să îl ia la rost, dar nu l-a dat jos, doar i-a zis să dea muzica mai încet. Și a dat-o. Pentru o stație. Fiindcă așa e normal. E liber omul să se distreze dacă vrea, unde vrea. Libertatea lui nu se termină unde începe libertatea mea. 

Până una-alta vă las în compania unui panda-robot uriaș. În China se află. Evident.