miercuri, 2 septembrie 2015

Toamna se poartă bine cu mine


În fiecare an aștept venirea toamnei în ciuda faptului că mulți ani toamna însemna începerea școlii. Eu nu aveam problema asta, că începe școala, că nu mai am timp de joacă, că trebuie să îmi fac temele și nici chiar în clasa a 12-a nu mi se părea chiar atât de gravă situația. Nu neg că am avut mari emoții, mai ales că pentru mine a fost un an extrem de dificil din multe motive pe care poate le voi explica altă dată. Nu glumesc când zic că aș putea scrie un roman bun despre acel an dacă reușesc să mă adun și să îmi adun amintirile nu doar despre mine ci și despre câteva persoane care au fost atunci aproape zi de zi cu mine. 

Dar să reiau. Nu mă temeam de școală și nu credeam nici că BAC-ul e sfârșitul lumii. Mă temeam de el mai ales pentru că de la mic la mare toată lumea numai despre asta vorbea. Știu, pentru că sora mea urmează să dea BAC-ul anul acesta (și îl va lua cu succes!), dar discuțiile nu se mai termină. La școală, acasă, în bar la o cafea, la întâlnirea cu o fată, la masă cu părinții își scotea coarnele și acest BAC. Ea adevărat, pentru cei mai mulți elevi este o mare problemă fiindcă dacă n-ai învățat nimic aproape 12 ani e cam greu să îngrași porcul cunoașterii în ajun. 

Pe vremea mea se mai puteau face „șmecherii”, acum e din ce în ce mai greu, nici chiar cei cu multe pile nu mai pot, dar pe atunci mulți au scăpat de prigoană cu un plic bine ațintit. Să nu ne ascundem după degete, șpaga la BAC a fost ani de zile o afacere mai mult decât profitabilă. Poate mai profitabilă este (în continuare) șpaga pentru a-ți lua carnetul de conducere, dar în perioada verii cred că nici marii afaceriști ai orașelor nu făceau mai mulți bani decât cei câțiva descurcăreți care făceau și desfăceau notele pe care le luau elevii. Dar să trecem peste, eu chiar cred că se face prea mare tevatură cu BAC-ul și profesorii și elevii sacrifică un an doar pentru acest examen când ar fi mult mai simplu dacă pe de o parte profii ar preda cum trebuie și copiii ar învăța măcar o oră pe zi. Dar ce scriu eu aici, basme populare?

Începusem cu toamna. Mie îmi place când vine fiindcă eu atunci simt că mă deștept. Vara bună pentru vacanță, continuă sau nu, pentru citit cărți ușurele, pentru beri în pub-uri, pentru bicicletă, pentru mare, munte, piscină. Iarna te ține în casă sau te transformă în alcoolic de la cât vin fiert bei pentru a-ți mai simți inima cum bate. Dar te mai dai cu sania, mai face Primăria un ban cu deszăpezirea, mai mănâncă și jurnaliștii lui pește o pâine cu aceleași știri („iarna i-a prins pe demnitari nepregătiți”, „iarna aceasta este cea mai grea din ultimii ani” - care ultimi ani nu se știe -, etc.) sau câțiva creștini autentici se bucură autentic de Nașterea Domnului, nu doar bagă în ei cozonaci și piftii. 

Primăvara e și ea frumoasă, mai miroși o floare, mai vezi un început de fustă mini pe stradă, promisiune pentru vara ce va veni, mai vorbești despre cât de rea a fost iarna ce tocmai a trecut. Eu mă simt bine mereu atâta timp cât sunt în viața și nu sunt bolnav, dar toamna îmi place în mod special. Cel mai mult am scris toamna, cel mai activ sunt toamna, îmi place peisajul, îmi plac ploile, sunt mai bun, mai fericit (vorba cântecului). Din păcate de două toamne încoace nu mai sunt nici măcar student și am amânat și anul acesta Doctoratul. Aia e! La anul. 

Dar toamna acesta se poartă și refugiații (vreo 1700 or să vine în noiembrie), se poartă meteoritul care ne va spulbera chiar acum, în septembrie, se poartă protestele, se poartă discuții despre noile haine ale Primei Doamne, se poartă demascarea (din nou) a securiștilor care ne conduc fără a fi măcar unul arestat. 

Divaghez, dar aseară m-am uitat fascinat vreo jumătate de oră la o conferință de presă pe care a
acordat-o Gigi „Scriitorul prolific” Becali, undeva la el acasă, pe tronul lui placat cu aur. Mă uitam și eram de-a dreptul înmărmurit. Am descoperit un Becali îmbătrânit, trist, înfricoșat (de zece ori a spus, numărând pe degete, că el nu mai face pușcărie pentru nimeni în afară de soție, mamă, sora și cele trei fiice, nicidecum pentru alții, nepoți, fini sau prieteni. Era un Becali care semăna cu Becali, la vorbă, la port, la gesturi, la aroganță, la orice, dar nu mai era el. La fel de agramat și de furios (dar totuși un scriitor!), dar obosit, turmentat. Până la urmă viața chiar nu iartă pe nimeni.

Dar toamna aceasta sper să fie una buna pentru mine, vreau să fiu liniștit, fără problemele de peste vară, vreau să mai scriu ceva după „succesul” cărții mele (la reducere pe elefant), să stau cu prietena, cu scumpa mea soră, cu familia, cu prietenii, să îmi câștig pâinea, să citesc. Și dacă nu vine meteoritul sau nu se îndeplinește repede ce a scris Houellbecq în Supunere, atunci poate mai am o șansă.