sâmbătă, 12 decembrie 2015

Anihilarea personalității și uitarea colectivă

În prag de praznicul Nașterii Domnului m-am găsit să recitesc o carte cutremurătoare, Fenomenul Pitești de Virgil Ierunca, în prima ediție de la Humanitas, pe care am dat acum câțiva ani fabulosul preț de 1.99 lei. Încă o dată, cei care se plâng că nu au bani de cărți să se abțină, fiindcă dacă chiar vrei cu adevărat să citești, găsești astfel de comori la prețuri insignifiante. Poate dacă i-ai vedea pe jos nici nu te-ai apleca după ei, dar nici te plângi. E adevărat, cărțile noi sunt uneori incredibil de scump, însă nu e nevoie să citim doar ultimele apariții când sunt atâtea cărți remarcabile în lume.

Lectura aceasta mi-a fost prilejuită, impusă chiar, de lectura cărții lui Constantin Noica, Rugați-vă pentru fratele Alexandru, în ediția Humanitas 20 de ani, pe care am luat-o la 10 lei. Iarăși un preț foarte mic. Dar nu despre bani vreau să aduc mărturie, ci despre necuprinsul din aceste cărți. Două mărturii a două epoci, a două feluri de detenție. Ce s-a întâmplat la Pitești între 6 decembrie 1949 și 1963 a fost un model de cruzime și de imaginație diabolică în fața căreia s-ar încrunta chiar și Marchizul de Sade. Și dacă acest autor francez doar și-a imaginat o serie de torturi, iată că în România perioadei Dej acestea chiar au avut loc cu adevărat. Tristețea anilor în care oamenii erau obligați să își tortureze prietenii în închisori, dar și a anilor în care erau „doar” bătuți și umiliți nu ar trebui expediată într-o zonă îndepărtată și lăsată acolo. 

Așa-zisa reeducare prin tortură despre care scrie Ierunca, care consta în torturare neîntreruptă a deținuților chiar de către ceilalți deținuți, care și ei, la rândul lor fuseseră torturați este cu siguranță cea mai cruntă formă de dezumanizare pe care o cunosc eu și nu doar eu. Iar faptul de a fi condamnat la ani grei de închisoare pentru că gândești altfel sau pentru că citești o carte, așa cum au pățit-o atât Noica, dar și mulți (sute, mii de oameni) alții iarăși este o crimă împotriva nu doar a oamenilor, ci chiar a ideii de existență liberă. Dar, tocmai despre lipsa de libertate în toate formele ei a fost baza comunismului. 

Prea repede uităm trecutul și prea mult ne preocupăm de nimicurile zilnice. O să mi se spună: dar ce
mai contează ce s-a întâmplat acum nu știu câți ani, oamenii ăia deja au murit, ce mai trebuie să ne reamintim suferințele? Mai bine să ne bucurăm! Mai bine să ne vedem de viața noastră! Nu pot nu să îmi amintesc de mai recentul episod dramatic, cel de la Colectiv, și de ușurătatea cu care s-a trecut pese el. Nu toți au uitat, dar majoritatea oare se mai interesează? Se mai gândește cineva la faptul că 60 de oameni nu vor mai petrece Crăciunul anul acesta? Mi se va răspunde: zilnic mor milioane de oameni, ce, ar trebui să-i plângem pe toți? Nu, fiindcă ei sunt plânși de alții, și nici nu trebuie să-i plângem la nesfârșit, dar măcar să ne amintim de ei. O lumânare, un gând bun, o evocare. Se spune că oamenii mor a doua oara atunci când sunt uitați. Să nu îi uităm!

Evident, nu există nicio legătură între ce s-a întâmplat în închisorile comuniste și gravul accident din Colectiv, a fost o alăturare necauzală născută din ideea de uitare: uităm prea mult, prea repede. Nu acuz pe nimeni până la urmă, e normal să uităm, altfel nu ne-am mai putea duce viețile, dar măcar din când în când să stăm și să medităm la ce a fost, poate astfel vom fi mai pregătiți pentru ce va fi. Lectura acestor două cărți m-a cutremurat teribil. Știam deja toate acele lucruri, știam de ororile petrecute în perioada „reeducării”, știam de torturi, de bătăi, de frică, dezumanizare, știam despre moartea care s-a instaurat în închisorile comuniste de la Pitești, Gherla, Târgu-Ocna, Aiud și altele, dar cu fiecare reamintire, cu fiecare relectură a acestor mărturii mă cutremur. Cum e posibil ca cineva, în ziua de azi, să mai viseze la comunism, la marxism, la vremurile acelea? Să zicem că omul simplu își amintește de fapt tinerețea lui, să admitem că propaganda a funcționat teribil de bine și mulți nu mai pot crede nici măcar cu dovezi lucrurile despre care scriu Ierunca sau Noica, dar ce te faci cu tinerii care visează la un nou socialism, la o nouă dictatură? 

Mulți sunt pur și simplu închiși la minte, alții vor să șocheze, dar există în unii acea răutate pe care am descoperit-o în torționarii descriși în aceste cărți. E acea voluptate a schingiuirii altui om, acea sete de putere. Acești dezaxați sunt cei care construiesc de fapt un sistem al terorii, ei sunt baza. În urma lor vin profitorii, decăzuții moral, lingușitorii, frustrații altor regimuri. Dar marea operă a terorii este înfăptuită de cei care iubesc să bată, să tortureze, să ucidă. Oameni de acest gen există oriunde, oricând, dar doar într-o societate bolnavă ei pot fi eroi, pot avea funcții, pot avea putere. În orice stat drept aceștia putrezesc în închisoare sau sunt executați, însă comunismul și alte ideologii extreme i-au folosit ca pioni principali în propagarea „omului nou”. 

http://www.mtholyoke.edu/
Nu știu cum au rezistat atâția oameni în închisorile comuniste, nu știu cum de au mai putut trăi după. Noica, de exemplu, a mai făcut multe după aceea, a lăsat o urmă puternică în cultura românească. La fel și Virgil Ierunca, Steinhardt și mulți alții. Dar sunt sigur că au fost și alții care nu au mai putut face nimic, s-au resemnat, au înnebunit, au stat cât mai departe de lume, au trăit o existență cât mai puțin bănuitoare, cât mai conformă. În cazul unora, experimentele și bătăile au dat roade și s-au alăturat torționarilor, alții au fost atât de înfricoșați încât gândul că s-ar mai întoarce acolo i-a făcut să semneze orice și să facă orice. Și cine poate să-i condamne? Nu toți au stofă de martir. Cu adevărat condamnabili sunt cei care s-au alăturat de bună voie, au făcut tot răul de bună voie, ori pentru foloase proprii, ori din cine știe ce convingeri interioare. Mulți mai trăiesc și azi în liniște și pace și vor muri fără să plătească pe lumea aceasta. 

Recomand citirea acestor cărți și a altora de acest gen, mărturii ale unor fapte pe care cu greu le poate cuprinde mintea umană, tocmai pentru a nu uita. A nu uita nu numai ce a fost atunci, ci tocmai faptul că omul e capabil, în lipsa unor modele etice, morale, religioase, de niște lucruri de o cruzime excepțională. Și poate dacă nu uităm, poate dacă ne reamintim, nu vom mai face atâta rău, vom fi mai îngăduitori unii cu ceilalți. Știu, sunt naiv să am aceste năzuințe, dar îmi asum naivitatea și sunt convins că oricare dintre noi poate alege să hrănească mai mult binele din el și mai puțin răul. Și să nu uităm că printre noi există monștri, iar cei mai mulți zâmbesc și par prietenoși. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu