duminică, 20 noiembrie 2016

Recenzii noi și cărți noi

Între timp s-au mai adăugat câteva recenzii noi pe SemneBune. Iată câteva dintre ele:

1. Mircea Pricăjan – Calitatea luminii

Mircea Pricăjan este redactor șef al Revistei de Suspans și scrie de ani buni cronici de carte S.F., horror sau fantasy prin diverse reviste, printre care și Familia, din Oradea. Este, de asemenea autor al romanului În umbra deasă a realității și, nu în ultimul rând, traducător a peste patruzeci de cărți, mai ales din opera lui Stephen King, despre care a scris și o teză de licență. Al doilea roman al său, Calitatea luminii, Polirom, 2016, colecția „EGO Proză”, are ca temă neliniștile și problemele tânărului din zilele noastre care hotărăște să își facă o familie și să aibă un copil. Tema familiei a fost abordată de-a lungul timpului de majoritatea scriitorilor, fiind una din marile teme ale literaturii, iar în ultimii ani s-au găsit destui autori care să scrie despre imposibilitatea de a își mai găsi fericirea în cadrul familiei, despre alienare, despre frica de a avea copii sau despre cupluri aflate în prag de divorț.

Atunci de ce ar fi acest roman diferit de altele? La o primă vedere, nu iese cu nimic în evidență, fiind încă un roman bine scris, antrenant, pe care îl ții minte, pe care îl recomanzi prietenilor, însă nu pare a oferi ceva mai mult. Totuși, la o lectură mai atentă, Calitatea luminii are un atu: naratorul oferă o soluție strălucită și naturală neliniștilor și problemelor prin care trec personajele, fapt care nu se întâmplă în multe romane unde autorii preferă să lase finaluri deschise sau din contră, se termină într-o notă negativă.



2. Ce fac niște „Scriitori la poliție”?

Pornind de la postarea de pe Facebook a poetului Radu Vancu (care s-a transformat în povestirea Autodenunț cu care se încheie volumul), lui Robert Șerban i-a venit ideea de a-i întreba pe mai mulți scriitori dacă au povești legate de poliție: legitimări pe stradă, la volan, mers la secție sau orice altceva. Mai bine de treizeci de autori de vârste și preocupări literare diferite (Lavinia Bălulescu, Lavinia Braniște, Ruxandra Cesereanu, Andrei Crăciun, Oxana Silviu Dachin, Péter Demény, Sorin Gherguţ, Ioan Groşan, Florin Iaru, Nora Iuga, Florin Lăzărescu, V. Leac, Ştefan Manasia, Viorel Marineasa, Ioan T. Morar, Bogdan Munteanu, Ioana Nicolaie, Veronica D. Niculescu, Radu Paraschivescu, Bogdan O. Popescu, Alexandru Potcoavă, Daniela Rațiu, Adrian G. Romila, Radu Sergiu Ruba, Doina Ruşti, Ana Maria Sandu, Simona Sora, Moni Stănilă, Pavel Șușară, Simona Tache, Marcel Tolcea, un cristian, Mihail Vakulovski, Radu Vancu, pe care l-am menționat deja și Robert Şerban însuși, care semnează atât un Cuvânt înainte, cât și povestirea Drumul spre Rai e pavat cu cele mai bune cărți) au răspuns la apel și rezultatul este această carte, Scriitori la poliție, apărută de curând la editura Polirom.

Volumul este împărțit în șase subcapitole, le-aș spune tematice, fiindcă coordonatorul le-a grupat în funcție de o temă comună (Actele la control!, de exemplu) sau de o perioada istorică semnificativă (comunism sau postcomunism) și pe post de welcome guest este fosta Miliție, care la 26 de ani de la căderea comunismului încă mai are un loc bine împământenit în mințile oamenilor care au avut „onoarea” și „norocul” de a trăi pe „vremea cealaltă” și de a avea parte de legături cu organele legii. Atât milițienii de ieri, cât și polițiștii de azi diferă în funcție de cel care îmbracă uniforma și în această carte întâlnim și reprezentanți ai Statului, care își fac treaba așa cum cere legea, dar și mici șpăgari îmbătați de putere care se comportă de parcă uniforma i-ar face infailibili, iar, în câteva cazuri, chiar brute.



3. Weekend-ul Olguței


Olguța este o adolescentă nepopulară care, evident, are mereu probleme cu profesorii și cu directorul școlii în care învață. Are cel mai mare IQ dintre toți, puțini prieteni, o mamă bolnavă, un tată plecat la muncă în străinătate, un cățel hipster cu ochelari și eșarfă, o claie de păr roșcat și „abilitatea” de a se băga în tot felul de necazuri. Nimic neobișnuit, putem recunoaște în ea prototipul adolescentei cu probleme de adaptabilitate. O întreagă literatură s-a creat în jurul unor personaje de tip outsider, însă în cazul de față accentul nu cade pe acest lucru, este doar un mod de a o diferenția pe protagonistă de celelalte personaje și de a îi crea o personalitate în jurul căreia se poate construi o poveste. Totuși, în literatura română sunt destul de puține personaje „problematice” în literatura de tip young adult.

Miza lui Alex Moldovan este însă de crea un personaj pe care tinerii cititori să-l îndrăgească imediat și de care să nu se mai poată despărți în final, pe măsură ce află din ce în ce mai multe despre el. Scrisă la persoana I, din perspectiva Olguței, sub forma unei rememorări la puțin timp după ce se petrece acțiunea, Olguța și un bunic de milioane este o carte fără timpi morți, bogată în ironie și umor. Capitolele sunt scurte, lucru care facilitează lectura, și cartea este generos și minunat ilustrată de József Vass. Cu ajutorul imaginilor, Olguța, prietenul ei, Victor, Nina, cățelul Farid, bunicul Constantin și toate celelalte personaje capătă o identitate vizuală. Ilustratorul intervine în momentele cheie ale cărții și oferă o nouă perspectivă asupra întâmplărilor.


4. Ana Rotea – Dosarul Popcorn

După cum am promis, continui mica serie de articole dedicate literaturii pentru copii scrisă de autori români. Astăzi, o carte pentru copii ceva mai mari, pasionați de mistere detectivististice. Cartea Anei Rotea, Dosarul Popcorn. Primul caz al Detectivilor Aerieni, apărută anul acesta la editura Arthur, are în centru o echipă de detectivi „de bloc”, cu vârste între 4 și 11 ani, care, în acest prim volum, rezolvă cazul dispariției porcușorului de guineea, Popcorn, o rozătoare care a apărut într-o reclamă, este faimoasă, dar nu prea este agreată de nimeni. Două echipe de copii, cei de la bloc și cei veniți în vizită la rude pe timpul verii, sunt la început rivale, dar curând își unesc forțele pentru că altfel nu reușesc să dea de capăt misterului.

Fiecare echipă are în componență și un patruped, primii pe cățelul beagle pe nume Șerloc (ghiciți de la ce vine) și a doua, pe pisica cu ochi verzi, Fifi. Detectivii Aerieni își aleg pseudonime inspirate de nume celebre de detectivi, precum Marlowe sau Jessica Fletcher, doar că le pocesc în toate chipurile și efectul este comic. Ceilalți își zic Foflifavieni, de la inițialele numelor și nu prea îți dai seama care cine este, cel puțin nu la început. Cele două echipe nu doar că se iau foarte în serios, dar chiar planifică fiecare detaliu, merg în recunoaștere, strâng probe, iau interviuri, compară diverse piste, exact ca niște detectivi adevărați. Evident, totul este redus la un anumit nivel, însă autoarea surprinde foarte bine o întreagă lume, a copiilor care ies din sfera banalității și vor să facă altceva decât ceilalți. Totuși, diferența masivă dintre cartea Anei Rotea și altele de acest gen este că dacă alți autori le atribuie personajelor copii o serie de însușiri ieșite din comun, copiii detectivi din Dosarul Popcorn sunt cât se poate de normali, poate doar puțini precoce pentru vârsta lor.


5. Dave Eggers - O hologramă pentru rege

Dave Eggers este un scriitor american a cărui operă o urmăresc cu interes crescând de câțiva ani, încă de când i-am citit cartea, despre care am scris aici, cu titlul funambulesc Opera sfâșietoare a unui geniu năucitor (A Heartbreaking Work of Staggering Genius). Am descoperit în acest roman de debut: autoficțiune de cea mai bună calitate, ironie cât cuprinde, dramă, un stil simplu, clar, personaje ieșite din comun. A urmat apoi Să te ții alergătură! (You Shall Know Our Velocity), în care se schimbă ușor registrul, nu mai e chiar autoficțiune, și autorul se concentrează mai mult asupra altor subiecte, puțin mai luminoase, dar nelipsite de tragic, totuși: prietenia, căutarea locului în lume, dragostea, banii. Autorul american a scris pe lângă acestea mai multe romane, eseuri, dar și o serie de volume de povestiri, netraduse din păcate în românește. De fapt, romanul despre care voi scrie acum, O hologramă pentru rege, este de abia a treia carte tradusă din opera acestui acest autor, tot la Editura Humanitas Fiction, în aceeași colecție, Raftul Denisei. Cartea face parte dintr-un triptic și sper că și celelalte două volume vor fi traduse.

O hologramă pentru rege este un roman aparent simplu și ușor de povestit, dar la o lectură atentă observăm mai multe paliere, dar acesta sunt bine mascate în spatele unei trame care oscilează între absurd și utopie, dar mai ales, fix în spatele corpului romanului, cuvintele în sine. Nu vom găsi cuvinte mari, cuvinte necunoscute, nici fraze elaborate și baroce, nici jocuri savante de cuvinte, nici nimic altceva de acest gen. Din acest punct de vedere autorul se înscriere în linia unor Jonathan Safran Foer, Nicole Krauss, Joshua Ferris sau alți autori americani tineri, care au înțeles bine sfaturile bătrânilor Salinger, Hemingway sau Fitzgerald, și au simplificat mult textul, s-au debarasat de impuritățile lingvistice, asta fără a știrbi nimic din profunzimea ideilor sau a poveștii în sine. La capătul opus se află Saul Bellow sau chiar Philip Roth, care chiar daca nu sunt nici ei la fel de grei precum Pynchon sau John Barth, au un stil mult mai încărcat, cel puțin în unele cărți.



Tocmai m-am întors de la Gaudeamus încărcat de cărți, așadar vor mai urma și alte recenzii cât de curând!

marți, 16 august 2016

Cărțile necitite

Nimic nu este mai trist decât mormanele de cărți pe care nu le mai citește nimeni. Ediții vechi, autori care nu s-au impus, autori uitați, autori care nu mai trezesc interes, cărțile slabe ale autorilor buni, cărți publicate la edituri mici și care poate nici nu au fost măcar citite de cineva. În fața lor mă cuprinde un sentiment de efemeritate și de neputință. Aș vrea să le citesc pe toate, aș vrea să le înțeleg, aș vrea să știu câte speranțe și-au pus autorii lor în ele sau ce s-a întâmplat cu aceștia. Unii nu apar nici măcar în Istoriile literare, nu găsești nimic despre ei pe internet, nu știu cum arată, nu știu nici măcar dacă mai trăiesc sau nu, în ce secol au trăit, dacă au murit bătrâni sau tineri, dacă au mai scris altceva în afară de acele volume. 

Am căutat de multe ori titluri pe internet și am găsit doar câte un anunț al vreunui anticariat. Au prețuri de nimic, 1 leu, 50 de bani și nici măcar așa nu le cumpără nimeni. Și de ce ar face-o cineva, din moment ce nu știu nimic despre ele și din moment ce atâtea cărți celebre așteaptă la rând și mai ales, din moment ce alte și alte volume care promit apar zilnic prin librării? Și acestea vor avea aceeași soartă, 98% dintre ele. Cine o să le mai citească peste 1 an sau peste 10? Nimeni. Totuși, cineva le-a deținut la un moment dat. Cărțile de prin anticariate au fost cândva ale cuiva, uneori găsesc însemnări făcute: „Cumpărată azi...” sau „Biblioteca personala a lui...” și mă gândesc că probabil acel cineva poate le-a citit. Sau poate le-a cumpărat și atât. 

Ce l-a îndemnat pe acel om să cumpere acea carte? O fi fost marele hit al momentului? Autorul i-a fost prieten? Cineva i-a recomandat-o? O fi fost un autor la modă atunci? A apărut „cu pile”? Întrebări de acest fel mă macină de fiecare dată când intru într-un anticariat și văd stivele cu cărți la 1 leu sau la 3 lei sau atunci când mai dau iama prin biblioteca părinților mei. Sunt acolo câteva cărți ale unor autori români despre care nu știu nimic. Ceva mă îndeamnă să le citesc, dar altceva îmi spune: ai alte cărți de citit, cărți despre care ai habar, astea mai pot aștepta. Și tot așteaptă de ani de zile. Mă întreb cine le-a cumpărat? Mama, tata, vreun unchi, o mătușă? De ce le-a cumpărat? Le-a citit oare? Ai mei nu mai știu, își amintesc vag de ele, ba chiar habar nu mai au de când sunt sau dacă le-au citit. Stau uneori cu orele, le mai scot din bibliotecă, citesc câteva pagini, mă uit la coperte, caut pe net informații, nu găsesc mai nimic. 

Azi am trecut pe lângă un anticariat și am răsfoit câteva cărți despre care nu știam nimic. Am și vrut să iau una, era un leu, dar anticarul nu a avut să-mi dea rest la o hârtie mai mare și am renunțat. Nici nu mai știu ce carte era, dar pur și simplu mi se făcuse milă de ea. Stătea aproape să cadă, pe un raft și părea singură și necitită. Am uneori visul ăsta, de a proteja cărțile necitite, așa cum îmi vine să protejez pisici abandonate sau porumbei răniți. Sentimentul de milă este pentru mine cel mai tulburător, fiindcă mă pune în dificultate, mă înmoaie, mă sfâșie pe interior. Și totuși, cine sunt cărți necitite, aceste cărți efemere? Oare autorii lor au visat că vor ajunge mari? S-au certat cu părinții, cu prietenii din cauza lor? Oare s-au trezit mai devreme pentru a le scrie și au renunțat la joburi pentru ele? 

Au visat și au luat țeapă, fiindcă nu au ajuns nicăieri. O fi vorba de talentul care le lipsea, de
condițiile nefavorabile sau pur și simplu de un mare ghinion? Poate toate la un loc. Puțini sunt cei aleși, cei care sunt meniți să fie citiți până la sfârșitul timpurilor, dar fiecare om care simte scrie speră că și el va fi printre privilegiați. Și nu e. 99% nu vor fi. Unii se vor bucura de un mic succes, alții de mai mult, iar cei mai mulți vor pieri neobservați și cărțile lor vor zace în vrafuri de cărți necitite, neiubite. Și totuși, oamenii scriu și speră, dintr-un impuls pe care nici eu nu îl înțeleg. E de neimaginat cum de oameni în toate firea își muncesc creierii pentru a așeza niște cuvinte pe o foaie de hârtie. De ce ar face așa ceva? Și totuși o fac și totuși e un impuls care consumă și arde și totuși sunt atâția care așteaptă acele cuvinte, le citesc și își consumă mult timp din viață făcând acest lucru. Scrisul și cititul, aceste manifestări bizare ale oamenilor! Iar cărțile necitite vor rămâne în veci necitite și de fapt, nu vor exista niciodată. 

vineri, 11 martie 2016

Ce să faci cu niște cărți?

...le aranjezi (poți să le și citești, dacă chiar vrei :) )

Se întâmplă câteodată să pierd mai mult timp reorganizându-mi biblioteca decât citind. Odată ce mă apuc de mutat cărțile dintr-o parte în alta nu mai am scăpare până când ori obosesc și le las în plata Domnului (dacă există o Bibliotecă în Rai, oare cum o fi organizată?), ori mă zbat și le aranjez după pofta inimii. Problema, fiindcă sunt obsedat de ordine, e că dacă îmi cumpăr o carte nouă trebuie și ea pusă în acea parte a bibliotecii unde cred eu că s-ar potrivi și, cum am o bibliotecă mică, trebuie să scot o altă carte care nu se potrivește neapărat și să o pun în locul ei.

Dar și celei scose din rând trebuie să îi găsesc un loc și tot așa. Se întâmplă să împrumut cărți și pentru a nu lăsa spații goale pun acolo alte cărți și apoi, când le primesc înapoi nu mai știu cum să le pun la fostul lor loc, fiindcîă între timp s-au mai strâns câteva. Problema cea mai mare e că am un spațiu redus (chiar dacă cele două corpuri de bibliotecă sunt mari pentru omul „obișnuit”, pentru mine sunt neîncăpătoare) și mă descurc cum pot. Doar cartea mea o țin ascunsă. Și cărțile pe care le mai împrumut de la bibliotecă, de zice iubita mea că sunt misterios și că mă feresc să-i arăt ce citesc. Nu, doar că nu au nevoie să fie aranjate. 

Uneori mă gândesc să mai vând din cărțile citite, și am vândut câteva, dar anticariatele dau prețuri de mizerie și nici pe internet nu am avut mare succes, sunt multe oferte, puțini cumpărători. În plus, îmi vine greu să mă despart de ele și prefer să le înghesui, să le pun unele peste altele și îmi bat capul să găsesc cele mai bune combinații pentru a încăpea cât mai multe într-un spațiu cât mai mic, dar în așa fel încât să știu care pe unde sunt și să se și potrivească în acea zonă. Scriu aceste gânduri fiindcă, vrând să așez câtva cărți nou cumpărate într-un loc m-am pomenit cu cărțile în jurul meu și nici nu știu când au trecut vreo trei ore. În loc să le citesc, stau să mut la ele. Uneori le și citesc. Cred că orice om care are o bibliotecă medie știe despre ce scriu eu aici.

Unii le așază vrafuri unele peste altele, le lasă prin toate colțurile, pe sub pat, pe frigider, pe televizor lângă sau în locul peștelui de sticlă (mai greu acum, de când cu noile televizoare plate, dar cine știe, unii sunt ingenioși), pe podea, pe capacul de la WC sau mai știu eu pe unde, dar eu prefer să le am așezate într-o ordine anume. Doar când am nevoie de mai multe cărți le înșir prin casă, dar mai apoi le pun repede la loc. S-ar putea să fiu o formă ușoară de OCD, dar ce să fac?

Voi cum vă aranjați cărțile?

miercuri, 2 martie 2016

Despărțirea de București


Cunoscutul critic de artă Victor Ieronim Stoichiță este unul din intelectualii români de succes, care a reușit să se impună atât în țară, pe care a părăsit-o în 1982, dar și în străinătate. A fost profesor (și este) invitat al multor Universități de prestigiu din Europa și a publicat de-a lungul timpului studii care acum sunt în bibliografia obligatorie a multor cursuri de ară sau literatură. Stilul său este unul accesibil, chiar dacă este erudit, cărțile sale se citesc cu plăcere și cu siguranță oricine deschide măcar un volum de-al său va privi cu alți ochi un tablou, fiindcă va știi mai ales cum să îl privească, ce să surprindă. Cea mai nouă carte a sa nu este însă o carte de istorie a artei, un studiu, un eseu, ci o volum de memorii, „o povestire” a vieții sale în deceniile 6 și 7 ale regimului comunist, adică anii săi de copilărie și de formare intelectuală. Scrisă în original în franceză, Despărțirea de București. O povestire (Oublier Bucarest. Un récit, Actes Sud, 2015), a fost tradusă în românește de Mona Antohi, pentru Editura Humanitas, care de a altfel i-a dedicat și o serie de autor.

Născut într-o familie cu origini nobile, din care au făcut parte oameni politici, medici, muzicieni, scriitori (cum a fost bunicul său, Victor Papilian, care nu a fost doar un medic faimos, decan al Facultății de Medicină din Sibiu în anii `40, dar și un autor prolific), Stoichiță a putut vedea pe viu ura comunismului împotriva tuturor celor care formaseră pătura burgheză a societății „de dinainte”. El evocă în această carte mai multe persoane din familia sa, mătuși, unchi, bunici care au pierdut aproape totul, unii au făcut închisoare politică, chiar au murit pentru păcatul de neiertat de a fi fost cineva înainte de instaurarea comunismului. Autorul surprinde bine mizeria anilor Epocii De Aur, cozile interminabile, frica, descinderile nocturne ale Miliției sau Securității, arestările, minciunile, dramele familiei și o face într-un stil care nu este nici patetic, dar nici detașat complet și aici este marea artă a scrisului său literar/memorialistic.


vineri, 22 ianuarie 2016

Vracii moderni

Cum dau drumul la tv și începe publicitatea, cum văd reclame la tot felul de medicamente, suplimente alimentare și alte vrăjitorii și leacuri băbești modern ambalate, care îți promit că te vor scăpa de toate problemele: varice, nas înfundat, femeie care te înșală, bărbat puturos, coșuri, boli diverse. Dar cele mai abundente și care îmi și ridică semne de întrebare sunt cele care „luptă” împotriva depresiei, oboselii, a insomniilor, inclusiv în formate pentru copii. Stau și mă întreb: oare stresul a devenit atât de masiv incorporat în viața de zi cu zi încât până și copiii îl resimt sau „se dorește” să ne obișnuim de mici cu medicamente, cele mai multe de tip placebo, astfel încât să nu mai putem funcționa niciodată făr ele? 
Dar, ca părinte, de ce ai îndopa un copil cu pastile pentru somn? Pe vremea mea, după o zi de joacă și o cacao cu lapte dormeam de se speriau și cearceafurile de la cât somn bag. Un copil are rimul lui, creierul lui încă nu este atât de plin de informații și grij care să îl țină treaz. Mai degrabă, în epoca modernă, îl ține trea internetul (și nici asta nu e bine). Eu nici acum, ca adult, nu aș lua pastile pentru somn, chiar dacă uneori mă chinuie gândurile până spre dimineață și dorm agitat. Un ceai, o cacao cu lapte, o țică și la somn cu mine. Iar pentru depresii mai bine mergi la un specialist sau faci sport și mănânci fructe. 


Chiar suntem într-un timp istoric în care stresul, grijile, oboseala, viteaza au atins niște culmi nicicând visate. În plus: telefoanele mobile, laptopurile ne obosesc ochii și ne dau dependență, rapoartele, creditele, băncile ne dau depresii, reclame peste tot ne obosesc și ne agită. Și bineînțeles că industria vracilor moderni profită și ne îndoapă ca pe curcani cu pastile și suplimente. Nu zic, o vitamină din când în când merge, cu toate că și pe alea ți le iei din alimentație dacă ești atent, dar și aici se exagerează.

Ficat umflat, probleme cu somnul, depresii; numai asta aud la tv atunci când am prostul obicei de a îl mai deschide, mai ales când mănânc, ca să intre îmbucătura cu noduri pe gât în jos, iar când se descompune și ajung enzime în ficat și ele transmit mai departe cuvintele din reclame către organ și acesta bate cu cheia de 16 în mine și cere și el Fortifuckat, chiar dacă  nu îi trebuie. Creierul ni se reprogramează în așa fel încât să avem nevoie, să cumpărăm și să ne îndopăm. Și dacă n-ar avea succes, nu ar fi piața plină de ele. Așadar, ceva e în neregulă cu lumea asta.