vineri, 11 martie 2016

Ce să faci cu niște cărți?

...le aranjezi (poți să le și citești, dacă chiar vrei :) )

Se întâmplă câteodată să pierd mai mult timp reorganizându-mi biblioteca decât citind. Odată ce mă apuc de mutat cărțile dintr-o parte în alta nu mai am scăpare până când ori obosesc și le las în plata Domnului (dacă există o Bibliotecă în Rai, oare cum o fi organizată?), ori mă zbat și le aranjez după pofta inimii. Problema, fiindcă sunt obsedat de ordine, e că dacă îmi cumpăr o carte nouă trebuie și ea pusă în acea parte a bibliotecii unde cred eu că s-ar potrivi și, cum am o bibliotecă mică, trebuie să scot o altă carte care nu se potrivește neapărat și să o pun în locul ei.

Dar și celei scose din rând trebuie să îi găsesc un loc și tot așa. Se întâmplă să împrumut cărți și pentru a nu lăsa spații goale pun acolo alte cărți și apoi, când le primesc înapoi nu mai știu cum să le pun la fostul lor loc, fiindcîă între timp s-au mai strâns câteva. Problema cea mai mare e că am un spațiu redus (chiar dacă cele două corpuri de bibliotecă sunt mari pentru omul „obișnuit”, pentru mine sunt neîncăpătoare) și mă descurc cum pot. Doar cartea mea o țin ascunsă. Și cărțile pe care le mai împrumut de la bibliotecă, de zice iubita mea că sunt misterios și că mă feresc să-i arăt ce citesc. Nu, doar că nu au nevoie să fie aranjate. 

Uneori mă gândesc să mai vând din cărțile citite, și am vândut câteva, dar anticariatele dau prețuri de mizerie și nici pe internet nu am avut mare succes, sunt multe oferte, puțini cumpărători. În plus, îmi vine greu să mă despart de ele și prefer să le înghesui, să le pun unele peste altele și îmi bat capul să găsesc cele mai bune combinații pentru a încăpea cât mai multe într-un spațiu cât mai mic, dar în așa fel încât să știu care pe unde sunt și să se și potrivească în acea zonă. Scriu aceste gânduri fiindcă, vrând să așez câtva cărți nou cumpărate într-un loc m-am pomenit cu cărțile în jurul meu și nici nu știu când au trecut vreo trei ore. În loc să le citesc, stau să mut la ele. Uneori le și citesc. Cred că orice om care are o bibliotecă medie știe despre ce scriu eu aici.

Unii le așază vrafuri unele peste altele, le lasă prin toate colțurile, pe sub pat, pe frigider, pe televizor lângă sau în locul peștelui de sticlă (mai greu acum, de când cu noile televizoare plate, dar cine știe, unii sunt ingenioși), pe podea, pe capacul de la WC sau mai știu eu pe unde, dar eu prefer să le am așezate într-o ordine anume. Doar când am nevoie de mai multe cărți le înșir prin casă, dar mai apoi le pun repede la loc. S-ar putea să fiu o formă ușoară de OCD, dar ce să fac?

Voi cum vă aranjați cărțile?

miercuri, 2 martie 2016

Despărțirea de București


Cunoscutul critic de artă Victor Ieronim Stoichiță este unul din intelectualii români de succes, care a reușit să se impună atât în țară, pe care a părăsit-o în 1982, dar și în străinătate. A fost profesor (și este) invitat al multor Universități de prestigiu din Europa și a publicat de-a lungul timpului studii care acum sunt în bibliografia obligatorie a multor cursuri de ară sau literatură. Stilul său este unul accesibil, chiar dacă este erudit, cărțile sale se citesc cu plăcere și cu siguranță oricine deschide măcar un volum de-al său va privi cu alți ochi un tablou, fiindcă va știi mai ales cum să îl privească, ce să surprindă. Cea mai nouă carte a sa nu este însă o carte de istorie a artei, un studiu, un eseu, ci o volum de memorii, „o povestire” a vieții sale în deceniile 6 și 7 ale regimului comunist, adică anii săi de copilărie și de formare intelectuală. Scrisă în original în franceză, Despărțirea de București. O povestire (Oublier Bucarest. Un récit, Actes Sud, 2015), a fost tradusă în românește de Mona Antohi, pentru Editura Humanitas, care de a altfel i-a dedicat și o serie de autor.

Născut într-o familie cu origini nobile, din care au făcut parte oameni politici, medici, muzicieni, scriitori (cum a fost bunicul său, Victor Papilian, care nu a fost doar un medic faimos, decan al Facultății de Medicină din Sibiu în anii `40, dar și un autor prolific), Stoichiță a putut vedea pe viu ura comunismului împotriva tuturor celor care formaseră pătura burgheză a societății „de dinainte”. El evocă în această carte mai multe persoane din familia sa, mătuși, unchi, bunici care au pierdut aproape totul, unii au făcut închisoare politică, chiar au murit pentru păcatul de neiertat de a fi fost cineva înainte de instaurarea comunismului. Autorul surprinde bine mizeria anilor Epocii De Aur, cozile interminabile, frica, descinderile nocturne ale Miliției sau Securității, arestările, minciunile, dramele familiei și o face într-un stil care nu este nici patetic, dar nici detașat complet și aici este marea artă a scrisului său literar/memorialistic.