marți, 16 august 2016

Cărțile necitite

Nimic nu este mai trist decât mormanele de cărți pe care nu le mai citește nimeni. Ediții vechi, autori care nu s-au impus, autori uitați, autori care nu mai trezesc interes, cărțile slabe ale autorilor buni, cărți publicate la edituri mici și care poate nici nu au fost măcar citite de cineva. În fața lor mă cuprinde un sentiment de efemeritate și de neputință. Aș vrea să le citesc pe toate, aș vrea să le înțeleg, aș vrea să știu câte speranțe și-au pus autorii lor în ele sau ce s-a întâmplat cu aceștia. Unii nu apar nici măcar în Istoriile literare, nu găsești nimic despre ei pe internet, nu știu cum arată, nu știu nici măcar dacă mai trăiesc sau nu, în ce secol au trăit, dacă au murit bătrâni sau tineri, dacă au mai scris altceva în afară de acele volume. 

Am căutat de multe ori titluri pe internet și am găsit doar câte un anunț al vreunui anticariat. Au prețuri de nimic, 1 leu, 50 de bani și nici măcar așa nu le cumpără nimeni. Și de ce ar face-o cineva, din moment ce nu știu nimic despre ele și din moment ce atâtea cărți celebre așteaptă la rând și mai ales, din moment ce alte și alte volume care promit apar zilnic prin librării? Și acestea vor avea aceeași soartă, 98% dintre ele. Cine o să le mai citească peste 1 an sau peste 10? Nimeni. Totuși, cineva le-a deținut la un moment dat. Cărțile de prin anticariate au fost cândva ale cuiva, uneori găsesc însemnări făcute: „Cumpărată azi...” sau „Biblioteca personala a lui...” și mă gândesc că probabil acel cineva poate le-a citit. Sau poate le-a cumpărat și atât. 

Ce l-a îndemnat pe acel om să cumpere acea carte? O fi fost marele hit al momentului? Autorul i-a fost prieten? Cineva i-a recomandat-o? O fi fost un autor la modă atunci? A apărut „cu pile”? Întrebări de acest fel mă macină de fiecare dată când intru într-un anticariat și văd stivele cu cărți la 1 leu sau la 3 lei sau atunci când mai dau iama prin biblioteca părinților mei. Sunt acolo câteva cărți ale unor autori români despre care nu știu nimic. Ceva mă îndeamnă să le citesc, dar altceva îmi spune: ai alte cărți de citit, cărți despre care ai habar, astea mai pot aștepta. Și tot așteaptă de ani de zile. Mă întreb cine le-a cumpărat? Mama, tata, vreun unchi, o mătușă? De ce le-a cumpărat? Le-a citit oare? Ai mei nu mai știu, își amintesc vag de ele, ba chiar habar nu mai au de când sunt sau dacă le-au citit. Stau uneori cu orele, le mai scot din bibliotecă, citesc câteva pagini, mă uit la coperte, caut pe net informații, nu găsesc mai nimic. 

Azi am trecut pe lângă un anticariat și am răsfoit câteva cărți despre care nu știam nimic. Am și vrut să iau una, era un leu, dar anticarul nu a avut să-mi dea rest la o hârtie mai mare și am renunțat. Nici nu mai știu ce carte era, dar pur și simplu mi se făcuse milă de ea. Stătea aproape să cadă, pe un raft și părea singură și necitită. Am uneori visul ăsta, de a proteja cărțile necitite, așa cum îmi vine să protejez pisici abandonate sau porumbei răniți. Sentimentul de milă este pentru mine cel mai tulburător, fiindcă mă pune în dificultate, mă înmoaie, mă sfâșie pe interior. Și totuși, cine sunt cărți necitite, aceste cărți efemere? Oare autorii lor au visat că vor ajunge mari? S-au certat cu părinții, cu prietenii din cauza lor? Oare s-au trezit mai devreme pentru a le scrie și au renunțat la joburi pentru ele? 

Au visat și au luat țeapă, fiindcă nu au ajuns nicăieri. O fi vorba de talentul care le lipsea, de
condițiile nefavorabile sau pur și simplu de un mare ghinion? Poate toate la un loc. Puțini sunt cei aleși, cei care sunt meniți să fie citiți până la sfârșitul timpurilor, dar fiecare om care simte scrie speră că și el va fi printre privilegiați. Și nu e. 99% nu vor fi. Unii se vor bucura de un mic succes, alții de mai mult, iar cei mai mulți vor pieri neobservați și cărțile lor vor zace în vrafuri de cărți necitite, neiubite. Și totuși, oamenii scriu și speră, dintr-un impuls pe care nici eu nu îl înțeleg. E de neimaginat cum de oameni în toate firea își muncesc creierii pentru a așeza niște cuvinte pe o foaie de hârtie. De ce ar face așa ceva? Și totuși o fac și totuși e un impuls care consumă și arde și totuși sunt atâția care așteaptă acele cuvinte, le citesc și își consumă mult timp din viață făcând acest lucru. Scrisul și cititul, aceste manifestări bizare ale oamenilor! Iar cărțile necitite vor rămâne în veci necitite și de fapt, nu vor exista niciodată. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu